memorii-bizantine

 

    De fiecare dată când ne vom referi la ecumenism, altul va rămâne pe dinafară. Un perpetuu rest al alterităţii. "Tu singur eşti străin în Ierusalim" (Luca 24.18), ceea ce înseamnă că "legământul păcii", împăcarea cu celălalt nu exclude stranietatea. Dimpotrivă, o presupune. Observaţia lui Cleopa nu este doar un reproş adresat străinului "cel cu taină afla pe cale", ci şi o recunoaştere neintenţionată a condiţiei christice. A celui care, nu doar în cheie Areopagitică, este absent în chiar momentul revelării sale.

    Ca imagine a creatorului, creaţia este reflexia distanţei şi a apropierii faţă de acesta. Sfântul Vasile cel Mare vorbea despre apofaza creaţiei. Revelaţia – fie a creaţiai, fie a creatorului – este infinit aprofundabilă. Ca atare, obiectul care se dă, întrupează neîncetat întâlnirea crucială dintre familiaritate şi stranietate, fiind pus astfel şi sub  condiţia credinţei. Aşa cum orice cunoaştere este iniţiată de familiaritatea obiectului care se dă, la fel, ea este infinită datorită stranietăţii aceluiaşi obiect care reclamă formele şi conceptele transcendentale ale cunoaşterii. De aceea Hegel spunea despre Kant că metafizica sa se opreşte acolo de unde ea de abia trebuia să înceapă – adică de la limita dintre straniu şi familiar. Şi tot de aceea, Martin Heidegger şoptea în cheie augustiniană că la baza oricărei cunoaşteri se află credinţa. Credo ut intelligam.

    Credinţa ne semnalează apropierea faţă de ceea se dă, cât pentru a-l crede (foi), şi distanţa faţă de ceea ce se retrage, cât pentru a nu încredinţa (croyance). Credinţa nu poate fi constantă. Ea are suişuri şi coborâşuri, nu poate fi cuantificată. Din acelaşi motiv, comunitatea credincioşilor nu poate fi determinată. Potrivit cărţii a doua a Regilor (2Samuel XXIV, 1-25), David a fost pedepist pentru numărarea poporului lui Israel, a poporului credinţei. A credinţei.

    De aceea nu ar trebuie să ne mire faptul că şi atunci când vorbim despre ecumenism începem de obicei prin a ne referi la apropierea şi la distanţa dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică fără a lua în calcul iniţiativa confesiunii protestante. Ulterior ne amintim de Iudaism şi de Islam. Apoi de religiile orientului îndepărtat. În cele din urmă de cele ce au fost şi nu mai sunt. Gestul Sfântului Apostol Pavel de a înţelege templul atenian al zeului necunoscut din perspectivă christică nu se cuvine a fi descifrat doar în cheie retorică (Fapte XVII, 16-34). Nu este doar o captatio benevolentiae, ci şi descifrarea, interpretarea revelaţiei. Aceea că Mielul a fost sacrificat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8).