memorii-bizantine

    Ultimelor ediţii ale emisiunii "Altfel",
difuzată de postul de televiziune Realitatea TV, le-au lipsit suflul şi
spiritul. Lejera blazare provocată de perenitatea răului social şi
nedeplin asumata postură de a ţine, fie ce-o fi, o emisune îşi spun
cuvântul. Miza discuţiilor dispare, ironia este înlocuită de
chicoteală, insatisfacţia sporeşte. Invitaţii emisunii fie nu au avut
prezenţa de spirit pentru a da tonul discuţiilor cu schepsis, fie s-au
contopit în comuniunea amintirilor şi a mizelor de odinioară, fie nu au
găsit necesarele cârlige de tractare argumentativă.

    Cu toate acestea, ultima emisiune, a cărei
invitat a fost Bogdan Mincă, a mai recuperat din distanţa dintre
aşteptări şi rezultate. Nu este vorba, în primul rând, despre invitat,
ci despre miza chestiunii pe care el a adus-o în discuţie. Acesta a
declarat, cu simplitatea şi siguranţa omului care e mulţumit de calea
aleasă, că nu mai luptă pentru România, ci pentru românia sa şi a
prietenilor săi. Cu alte cuvinte, soluţia societăţilor în tranziţie nu
aparţine marilor proiecte şi strategii, ci iniţiativelor minore, dar
îndeplinite cu beruf. Respectiva teză i-a vitaminizat pe
distinşii amfitrioni şi, fără prea multe explicaţii, a fost limpede că
le pune în chestiune prezenţa publică. Şi aceasta pentru că, date fiind
circumstanţele istorice, au început la fel, concentraţi în jurul lui
Constantin Noica, dar au ajuns altfel, în efortul de coagulare a energiile necesare unei bune terapii sociale.
    Chestiunea este preţioasă în special prin corectura pe care ea o
presupune. Max Weber, preluând, în cheie protestantă, miza
oikeiopragiei platoniciene, a subliniat importanţa proiectelor
individuale asumate până la capăt. În absenţa acestora, orice proiect
major este destinat încremenirii. Nu poţi realiza ceea ce ai planificat
la scară mare, dacă la nivel micro lucrurile nu se mişcă.
Totalitarismul comunist a pulverizat tocmai acestă zonă a viziunii şi a
anduranţei individuale. O anecdotă zen amintea de un înţelept care,
retras în munţi, începuse prin străduinţa de a picta un piesaj,
continuase prin ambiţia de a desena o linie şi sfârşise cu convingerea
că, peste o decadă de ani, îşi va împlini vocaţia de a desena un punct.
În cheie ortodoxă Părintele Sofronie Saharov sugera că prin bunul tău
exemplu, prin sugestia monadică, se vor mântui o mie.
    Să însemne asta că proiectele de proporţii, articulate prin
conlucrarea unui număr mare de persoane, sunt ineficente şi
irealizabile? Să înţelegem de aici că trebuie să abandonăm orice
inspiraţie comună, noi cei ce respirăm cvasi-monadic? Indignarea comună
poate provoca doar acţiuni izolate, poate suscita doar atitudini
insulare? Jurgen Habermas susţinea că instituţiile reprezintă
obiectivarea discursului critic al subiecţilor sociali. Sau, nu cumva,
proiectele individuale bine conturate şi consecvent îndeplinite
reprezintă buna premisă a unui veritabil efort comun? Desigur,
întrebarea şi problema intră, în bună măsură, sub incidenţa truismului.
Unul de care ar trebui sa ne amintim mai des. Monadele lui Leibniz au
ferestre.

Shalom aleichem!

    Nu mult i-a luat discursului public din România să se acomodeze şi să-şi însuşească necesara dimensiune critică. De multe ori i-a fost actualizată doar „retorica”, fără o bună deprindere a limitelor interpretării. În puţine cazuri, deşi perene, am remarcat aplicarea sa „constituţională”. Nimic anormal în respectiva sporadicitate. Aşa cum, în cheie aristoteliciană, pentru a învăţa/deprinde virtutea, aceasta trebuie practicată, la fel, pentru a actualiza dimensiunea critică a cuvântului, este necesară deprinderea regulilor şi reproducerea fizionomiei acestuia printr-un incipient demers imitativ. Aproprierea etapizată a deprinderii critice se răsfrânge, cu toate abaterile şi reuşitele subsecvente, asupra temelor abordate.
    Astfel, când vine vorba despre chestiunea „exodului inteligenţei româneşti”, tiparul este reprodus. De ceva vreme, discursul public deplânge univoc gestul celor care, înzestraţi cu bun-simţ, inteligenţă şi ample lecturi, decid fie să rămână în ţara în care şi-au finalizat studiile universitare, fie să trăiască în ţara care le-a pus la dispoziţie mijloacele necesare continuării unei cercetări începută aici.
    Deşi susţin că fenomenul este provocat de un complex de cauze, consider că două dintre acestea au un statut emblematic. Este vorba fie despre deprofesionalizarea elitei din România, fie despre dezinstituţionalizarea vocaţiei. În ambele cazuri răul este profund şi endemic. De regulă, cei care s-au întors în ţară după ce au finalizat doctorate în universităţile notorii ale Occidentului nu numai că nu au unde performa, dar sunt înstrăinaţi cu necesitate de domeniul cercetării. Fie pentru că spaţiul universitar este încă monopolizat de oameni care au transformat vocaţia academică în gest mercantil, fie pentru că în România revistele academice care beneficiază de recunoaştere internaţională sunt aproape inexistente şi insuficiente. Nu în ultimul rând, pentru că vidul instituţional şi cel civic atrag persoanele educate de sârguinţa cercetării, de bunul simţ al raţionamentului şi de frumuseţea retoricii. Elita este deprofesionalizată sau înstrăinată.
    Cu toate acestea poziţia curentă este uşor triumfalistă, flambată de tropii reîntoarcerii. Nimeni nu remarcă, însă, faptul că, mulţi dintre cei care se întorc, dacă nu părăsesc domeniul cercetării chiar prin încercarea de a-l face posibil, se raportează marginal faţă de acesta, prin încercarea de a compensa diletantismul instituţional, sau părăsesc, încă o dată, ţara, căutând normalitatea în altă parte. Deşi perioadele de tranziţie ar trebui să fie animate de cei care pot propune un autentic discurs critic, în cazul nostru tocmai aceştia sunt cei dintâi pierduţi. De unde şi gloria mediocrităţii.