memorii-bizantine

Regele Midas, chemat fiind să arbitreze între Apollo si Pan, care se întreceau cântând, unul la liră, altul la nai, i-a dat întâietate lui Pan. Apollo, fire echivocă – în ciuda celor spuse de Nietzsche -, a făcut să-i crească regelui o pereche de urechi de măgar. Pentru a auzi mai bine. (De unde şi sintagma contemporană "a avea urechi pentru filosofie". Mici precum ale Ariadnei, "doamna labirintului", şi nu mari precum cele ale regelui phrygian). Ruşinat, Midas şi-a ascuns urechile sub o scufie. Nimeni nu ştia de existenţa lor, în afara de un sclav, care venea să-l tunda şi care rezista cu greu presiunii unui astfel de secret. În cele din urmă, neputându-se abţine şi pentru că fusese ameninţat cu moartea în caz că divulgă taina regelui, a săpat o gaură în pământ şi a şoptit acolo că "regele Midas are urechi de magar". Din pământ a răsărit o trestie, ale cărei crengi, la adierea vantului, spuneau tuturor secretul regelui. (Redare aproximativă după Ovidiu, Metamorfoze, 11, 3.).

Potrivit imnului homeric Către Hermes, Trismegistul a confecţionat lira dintr-o carapace de broască ţestoasă, înfigând în ea şapte tulpini retezate de trestie pentru susţinerea coardelor din maţe de oaie şi înfăşurând cutia de rezonanţă în piele de bou, braţele lirei fiind lucrate tot din trestie sau dintr-un lemn curbat.

"Comentând o spusă a tradiţiei Islamice potrivit căreia ‘primul lucru creat de Dumnezeu a fost firul de trestie’, Rumi [Mawlānā Jalāl-ad-Dīn Muhammad Rūmī, 1207-1273] istoriseşte că Profetul i-a dezvăluit ginerului să, ‘Ali, taine pe care i-a interzis să le spună mai departe. Vreme de patruzeci de zile, ‘Ali s-a străduit să se stăpânească, dar, nemaifind în stare, a mers în câmpie, şi-a vârât capul în golul unui puţ şi a pornit să dea glas acelor taine. Cuprins fiind de beţie mistică, el a lăsat să picure câţiva stropi de salivă în apa fântânii. Câteva zile mai târziu, o trestie a crescut acolo şi s-a înălţat cu iuţeală din fântână. Un păstor a tăiat-o, i-a făcut câteva găuri şi s-a apucat să cânte păscându-i oile. Cântecul fluierului său a căpătat o faimă nemaipomenită; mulţimile veneau să-l asculte, lăcrimând de desfătare la auzul sunetelor sale. Cămilele, chiar, se adunau îm jurul lui. Din gură în gură, întâmplarea a ajuns la urechile Profetului, care a poruncit să fie adus în faţa sa păstorul. Când acesta şi-a început cântarea, toţi cei din jur au intrat în extaz. ‘Aceste melodii’, a spus Profetul, ’sunt comentariile misterelor pe care i le-am trecut în taină lui ‘Ali. Or, dacă, cineva dintre oamenii purităţii s-a lipsit de puritate, acela nu poate auzi în cântarea fluierului misterele, nici nu se poate bucura de ele căci ‘credinţa întreagă e patimă şi plăcere’." (Eva de Vitray-Meyerovitch, Rumi şi Sufismul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 49).

"Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit" (Matei, 4, 1-2).

"Atunci ostaşii dregătorului, ducând ei pe Iisus în pretoriu, au adunat în jurul Lui toată cohorta, şi dezbracându-L de hainele Lui, I-au pus o hlamidă roşie. Şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în mâna Lui cea dreaptă trestie" (Matei 27, 27-29).
 

Kalamos, fiul lui Meander, zeul râului cu acelaşi nume, întrecându-se în înot cu frumoasa Karpos, se lasă înecat după ce aceasta este înghiţită de ape. Este transformat în trestie şi se spune că freamătul acesteia reprezintă suspinul şi plânsul lui Kalamos după Karpos (Theophanes Nonnus, Dionysiaca, 11). 

 

 

    Zilele trecute, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei critica, răspicat şi uşor anacolut, intenţia CNSAS de a invita înalţi ierarhi ai BOR la o serie de discuţii lămuritoare. Chestiunea legitimităţii unor astfel de audieri este destul de complicată, motiv pentru care, folosindu-mă italieneşte de briciul lui Ockham, declar suscint şi fără a mă uita peste umăr că, atât timp cât mediul ecleziastic nu adoptă o atitudine critic-terapeutică, societatea civilă îi poate cere unei instituţii a statului să suplinească regretabila lipsă de interes a membrilor Sfântului Sinod.

    Detaliul care a oprit, însă, blazarea momentană hrănită de cântul greierilor teologali, a fost argumentul prin care purtătorul de cuvânt justifica refuzul celor care fuseseră invitaţi de CNSAS: "gestul respectivei instituţii reprezintă mijlocul de realizarea a unei campanii care are ca scop umilirea Bisericii".

    Să înţeleg de aici că Biserica şi-a pierdut umilinţa? "Katanyxis", "Compunctio Cordis", "Misericordia", "Smerenia" sunt doar câteva dintre conceptele prin intermediul cărora sfinţii părinţi trimiteau vertiginos către necesitatea unei umilinţe care, atunci când nu era actualizată, era cultivată sau regăsită în chiar actele umilirii. Un abba al Patericului ar fi recunoscut în respectivul gest umilitor semnul absenţei umilinţei şi l-ar fi convertiti imediat în oportunitatea descoperirii slavei divine.

 

    Zilele trecute, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei critica, răspicat şi uşor anacolut, intenţia CNSAS de a invita înalţi ierarhi ai BOR la o serie de discuţii lămuritoare. Chestiunea legitimităţii unor astfel de audieri este destul de complicată, motiv pentru care, folosindu-mă italieneşte de briciul lui Ockham, declar suscint şi fără a mă uita peste umăr că, atât timp cât mediul ecleziastic nu adoptă o atitudine critic-terapeutică, societatea civilă îi poate cere unei instituţii a statului să suplinească regretabila lipsă de interes a membrilor Sfântului Sinod.

    Detaliul care a oprit, însă, blazarea momentană hrănită de cântul greierilor teologali, a fost argumentul prin care purtătorul de cuvânt justifica refuzul celor care fuseseră invitaţi de CNSAS: "gestul respectivei instituţii reprezintă mijlocul de realizarea a unei campanii care are ca scop umilirea Bisericii".

    Să înţeleg de aici că Biserica şi-a pierdut umilinţa? "Katanyxis", "Compunctio Cordis", "Misericordia", "Smerenia" sunt doar câteva dintre conceptele prin intermediul cărora sfinţii părinţi trimiteau vertiginos către necesitatea unei umilinţe care, atunci când nu era actualizată, era cultivată sau regăsită în chiar actele umilirii. Un abba al Patericului ar fi recunoscut în respectivul gest umilitor semnul absenţei umilinţei şi l-ar fi convertiti imediat în oportunitatea descoperirii slavei divine.

 

Câţiva actori dintre shakespearieni, sprijiniţi de mediul academic din marea britanie, întreţin la foc mic şi peren dubiile în privinţa identităţii autorului acelui corpus atribuit, în mod tradiţional, bătrânului William. Până aici, nimic anormal. Dacă în privinţa lui Homer lucrurile stau la fel, consider că este de bun simţ survenirea unei întrebări similare şi în cazul lui shakespearare. Şi nu m-aş mira să se spună că şi maestrul din Statford-upon-Avon a fost orb. Cultivarea unor astfel de echivocuri în privinţa identităţii marilor autori, chiar şi în absenţa unor motive serioase, nu poate fi decât fertilă. Căci, Borges nu avea decât dreptate atunci când spunea că nu ştim dacă Dumnezeu există, dar cu siguranţă a avut un fiu. Pe de altă parte, inventarierea motivelor pentru care paternitatea shakesperiană a respectivelor opere a fost pusă la îndoială fie te lasă pradă unei gângave stupori, fie îţi provoacă un sănătos hohot de râs. Eu prefer ce de-a doua variantă.

 

Să vedem ce spun argumentele:

 

1. "Shakespeare, născut în familia unor analfabeţi din Stratford-upon-Avon, nu ar fi avut de unde să aibă cunoştinţele pe care le solicită scrierea unor piese de o asemenea anvergură". Argumentul nu ţine, fiind uşor contrafactual. Să luăm un alt exemplu notoriu. Ludwig van Beethoven s-a născut într-un mediu nu tocmai favorabil. Adică sărăcie pregnantă plus alţi şase fraţi ce concurau pentru atenţie unor părinţi absenţi. În plus, ludwig era tutelat de  "autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart" (http://ro.wikipedia.org). Cu toate acestea, Ludwig a devenit Beethoven. Dar poate că, totuşi, opera nu-i aparţine. Poate că a fost compusă de unul dintre profesorii săi, compozitorul Joseph Haydn.

 

2. "Shakesperare nu a pomenit in nici o piesa de locul lui de nastere si nici nu a construit intrigi pornind de la viata oamenilor de rind din Anglia rurala". Să-i fie ruşine! Cum de şi-a permis!? Dar poate că avea ceva de ascuns, poate că nu îşi iubea clasa din care făcea parte… Infamul!

 

3. "Un autor scrie despre propriile experienţe, despre propria viaţă şi despre apropiaţii lui. Shakesperare nu pare să fii făcut acest lucru.". Şi unde este graniţa dintre biografie şi ficţiune? Nu sunt biografiile îmbibate ca o baclava de siropul ficţiunii. Oare relatarea obiectivă şi rece nu este cea mai subtilă fantezie? Altfel spus, vă jur cu mâna pe inimă că am avăzut c.v.-uri care aveau mult mai multă conotaţie decât denotaţie. În plus, dacă tot a fost admis faptul că opera shakepsperiană este genială, de ce nu am admite un plus de geniu – unul dintre puţinii autori care ne-au pus în contact cu literatura paricidă.

4. "Gradul de sofisticare a intrigilor, precum si bogatia informatiilor pe care le etaleaza nu s-ar putea justifica decit venind de la un autor cu o instruire academica mult mai consistenta decit a plebeului Shakespeare". Acest argument fiind atât de puţin fancy-shmancy mă lasă perfect mut. Genul de replică adăpată de tropul următorului tip de judecată: "ăsta este prea deştept ca să fie de-al nostru. Să-l lapidăm!".

5. "testamentul bardului e scris intr-o maniera care nu tradeaza nimic din sofisticarea stilistica a pieselor". Un banc extrem de bun, dar nu un argument. Mi-l imaginez pe Shakespeare dizolvat de următoarea crampă mentală: "să îmi redactez testamentul sau să mai compun o piesă?".  Dacă împingem argumentul mai departe, ne-am putea întreba dacă corpusul testamentar are vreo legătură cu Dumnezeu. Curente ale tradiţiei mistice, iudaice şi creştine, au insistat asupra faptului că dumnezeirea este indeterminabilă nu din cauza vreunei lipse sau absenţe, ci din cauza unui conţinut infinit. Ori, din acest punct de vedere, vom spune fie că Dumnezeu e un tip mult mai complex, deci nu a putea revela chiar el conţinutul acelor texte, fie că problema nu a fost pusă cum trebuie, variantă pentru care optez, fără a oferi, aici, alte lămuriri suplimentare.

Închei prin a evoca imaginea finală a filmului Prospero’s Books (Peter Greenaway): Propero, conştiinţa vie a universului, autorul corpusului "shaekespearian", aruncă piesele de teatru în apă, le dă pradă indeterminării, disoluţiei, uitării. Caliban, demonul, este cel care, aflat în imersiune, le recuperează şi ni le oferă spre citire. Deci, întrebare foarte veche, cine este autorul?