memorii-bizantine

Caravelul era pregătit, Zaza dăduse în combustia plecării, agitaţia din jur prevestea iminenta despărţire de ţărm, iar pescăruşii începuseră să se acomodeze naiv cu prezenţa catargelor. Însă, pentru Abd’allah sosisea vremea scrupulelor. Ceva nu-i dădea pace, un ic în suflet, o strângere de inimă, un frison discret printre gânduri. Ceva nu era la locul cuvenit sau nu se afla în apele sale, ceva disonant, ca un contrapunct aruncat cu neatenţie pe partitură. Imposibil de reperat, dar inconturnabil. Atât de sâcâitor încât nu mai ştia exact când aveau să plece, blocaţi ca de spaima livrescă de a căuta iota strecurată ilegitim în Talmud-ul învăţaţilor. Începu, previzibil, cu biblioteca. Aici întotdeauna ceva lipseşte sau nu a fost desluşit. Trecu cu privirea peste rafturile pline de cărţi, ediţii complete, exegeze, opusuri, volumene, hărţi şi enciclopedii, fiinţele care fie îi puneau în chestiune proiectele, fie îi provocau întrebările. Mirosea a aer curat, a granit şi a lemn lăcuit în lumina caldă a soarelui. Toate erau aranjate nu după denominaţia cotei, ci după conotaţia lecturii, astfel încât, fiecare raft de cartotecă propunea deja, prin simpla deschidere, mii de proiecte de cercetare şi deschidea către milioane de posibile lecturi, consistente şi coerente prin simpla trimitere către câmpul semantic al celorlalte rafturi. Ba mai mult, printr-o ingeniosă găselniţă care dădea folosinţă practică şi vindeca sistemul de discuri al lui Raymondus Lulus de congenitalul său ridicol ontologic, orice extragere a unei cartoteci provoca o redispunere a celorlalte aflate încă în sertare şi stabilea ordinea aşezării acestora inclusiv după intensitatea hotărârii cu care cea dintâi fusese accesată şi după succesiunea exactă a cartotecilor folosite. Desigur, pentru a te delecta cu Platon, Grigorie de Nyssa ori Pascal, trebuia fie să deschizi un sertar, la întâmplarem şi aplicând metoda unei afereze sementice destul de complicate pentru a croi o bibilografie care să conducă, finalmente, către opera unuia dintre aceştia, fie să abordezi secţiunea dorită, la raftul căutat, pentru a lua de acolo cărţile dorite şi aşezate în ordine alfabetică, potrivit tuturor ediţiilor ce nu puteau lipsi dintr-o bibliotecă decentă şi conform tuturor rigorilor administrtive ale acesteia.

    Se lămuri repede că, paradoxal sau din contră, nu aici avea de găsit ceea ce căuta. Abd’allah se repezi spre secţiunea anglo-saxonă, scoase din raft ediţia Oxford a Societăţii deschise şi a duşmanilor săi şi privi cum, din biblioteca de pe aripa stângă a sălii de lectură, se deschidea uşa ascunsă ce dădea înspre chila caravelui, locul unde, într-o parte a acesteia, se afla Bibliotheca Arcana. Visita Interiora Terrae, Rectificando Inveniens Occultum Lapidem, lucruri la care se gândea des, niciodată până la capăt şi întotdeauna cu rest. Coborî aparent inezitant treptele, de fapt şovăielnic în ceea ce priveşte viabilitatea paşilor săi, ştiind deja că ceea ce căuta n-avea să fie printre cele ascunse acolo, ceea ce este indefinit nefiind neapărat pierdut, iar ceea este pierdut nefiind neapărat rătăcit. Motiv pentru care nu stărui şi plecă privind în trecere prin hubloul ce deschidea către lumina indefinită a apei, ochiul de argint prin care marea îl privea. Şi pentru că în acea oră a zilei privirea întoarsă a adâncului îi provoca indigestie, se gândi că dacă zeii se află şi printre cratiţe, adevăr prea puţin rostit, răspunsurile căutate ar putea fi găsite în bucătăria caravelului. Deşi spaţiul acesteiea nu fusese amenajat de el, se asigurase că lemnul folosit avea să fie din cedru libanez şi că picioarele bucătarilor aveau să se opintească în lespezi de cremene . Printre altele, bucătăria era dotată, detaliu a cărui paternitate o revendica, cu o nişă dedicată dificilului şi inconturnabilului proces de punere în operă a papanaşilor. Dar cum nici despre aceştia nu putea fi vorba, încercă să-şi amintească dacă, nu cumva, aşternuturile acelei dimineţi nu i-ar fi putut tăinui ceea ce el căuta. Aproape că intarase în ceea ce, funcţional, se numea dormitor, când se opri zâmbind îndoielnic în vecinătatea gândului potrivit căruia ar fi o inconsecvenţă ca, prin frustul gest al cercetării, să izgoneşti pliurile albe ale cearceafului din spaţiul cedinţei. Ca atare, trecu printre iatacul protejat de paravanul din dreapta camerei şi pernele aruncate în stânga , trecu cu privirea peste cele trei covoare orientale primite în dar de la Sayyid bey Hassashin şi deschise larg uşile englezeşti care dădeau înspre generoasa terasă din pupa caravelului. Moment revelator, ce pocni ca sticla de şampanie ce avea să izească, de două ori, peretele caravelului. Prima dată, pentru că acesta fusese botezat botezat Le Tasse. A doua oară, pentru că, aşa cum tocmai îşi amintise, respectivul nume fusese folosit în secolul al XIX-lea de către o fregată care transporta opium învelit în carte rară şi care naufragiase pe o insulă din pacific. Căpitanul, singurul supravieţuitor al violentei acostări, povestea că, deşi analfabet, reuşise să citescă toate cărţile salvate, să vorbească o engleză care îi aducea aminte, fără să ştie de ce, de Baudelaire, şi că nu reuşise să îşi dea seama ce anume se întâmplase cu opiumul adus. Ştia doar că maimuţele de pe insulă ar fi avut mult timp o un zâmbet din altă parte, că soarele nu apusese timp de câteva săptămâni, nici măcar în timpul nopţii, şi că lipiile coapte pe pietrele încinse ar fi avut un gust foarte bun.

    Ca atare, a doua sticlă de şampanie se izbi sub luna plină de bordul caravelului, numele Xenos fu rostit, iar Zaza declară neconvinsă, dar în cheie elină, că veleriului îi va spune Le Tasse dar că se va gândi mereu la altcevaul său.