Experimentez starea larvara. Imi par vascos. Si mereu in urma mea. Dorm cum apuc. Adorm pe fotoliu, ma trantesc pe canapea sau in patul nefacut. Ma trezesc dimineata nemultumit si pus pe certa cu mine insumi. Imi beau cafeaua, ma spal, ma schimb. Detest sa adorm imbracat in altceva decat in ceea ce consider eu ca fiind pijama. Daca as fi trait intr-o tara musulmana si l-as fi auzit pe muezin behaind in varful moscheii as fi aruncat cu conserve, rosii sau oua in el. Auzi! La illaha illa Allah. De parca asta ar fi un motiv.
Doar in cateva momente ale zilei ajung egal cu mine insumi. Destul de putine. Neplacut si indezirabil. Astept cu interes momentele in care ma voi intrece. Dicutiile treneaza, gandurile au intarziere, proiectele sunt obtuze, privirea este inaclaita, vorba este gangava, limba incarcata. In astfel de momente, rarisimele clipe in care ma depsesc sunt temeinic infundate cu activitati marunte, procupari fragmentare, priviri punctuale, rupte de orice perspectiva si private de orice efort memorativ. Ca si cum as trai o viata de cuplul cu umbra mea. Pe de alta parte, astfel de stari imi sunt indispensabile. De abia cand ajungem sa ne bem cafeaua impreuna fara sa ne agresam verbal si cand reusim sa ne zambim (imi) revin si ma intrec. Deocamdata mai am de baut niste cafea.
P.S. Mai demult, ma intreba Amoral de ce e luat dracul ca etalon al plictiselii. Are Origen mai multe de spus despre asta. Plictisul inteles ca incremenire in proiect ca de-terminare ontoteologica, ca paralizie, ca dominare. Dar, ca in cazul lui Iov, nu poti pleca mai departe daca nu te pui in chestiune. Si risti sa nu ajungi sa te pui in chestiune daca tu sau lucrurile din jurul tau nu se altereaza. Pe de alta parte ma intreb de ce tocmai acum, afara e frumos, ploua, este innorat si e racoare fara a fi frig. Ar trebuie sa rezonez si sa n-am stare. Cand colo, eu am prea multa.
