Principii firimiturilor
22 Martie 2008Despre funcţia îndeplinită de nebun în cetate s-a scris enorm. De la figura marginalităţii maligne, până la trăsătură care îl scoate pe nebun din orizontul simplei duplicităţi faţă de societea în care trăieşte pentru a-l descoperi ca fundament al acesteia. Nu mă refer aici doar la nebunia clinică, ci la imaginarul acelei excentricităţi la care recurge psihiatria sau psihanaliza spre a-şi putea înţelege obiectul. Nu mă refer aici doar la funcţia baccantelor în cadrul cultului bacchic, ci, deopotrivă, la ipostaza nebunilor pentru Christos. Schematizând, două trăsături mi se par a fi definitorii în cazul acestora. Prima este anonimitatea în care se învăluie nebunul – cele mai notorii cazuri de excentricitate socială sunt forme de renunţare la uzanţele şi paradigmele acestei lumi pentru a putea primi, fără garanţie, mesajul unei alteia. A doua este chiar acest dar pe care nebunii îl primesc şi pe care, pentru a-l reprezenta mai bine, pentru a-l reda lumii într-un gest fundamentant, se micşorează, se adâncesc în kenoza cotidiană – vezi Zaharias Lichter – se asumă ca regi ai gunoaielor, principi ai frimiturilor, împăraţi ai gesturilor ridicole.
Din perspectiva aceluiaşi sens, nebunul înregimentat clinic se arată ca intermediu, ca element psihopomp ce s-a pierdut pe sine, fiind folosit, profetic de altceva. Absenţa lui de lângă noi semnifică prezenţa Altului radical care, satanic, poate distruge pentru a dezgropa fundamentele pierdute. Pe mulţi dintre aceşti nebuni îi poţi întâlni pe stradă, în mijlocul vacarmului lipsit de repere. Şi tocmai pentru că nu participă la acesta, pentru că şi-au rupt carnetul de adeziune, prezenţa lor are ceva recentrant, ceva ce te repune pe drum.
Nu de mult, erau uşor de reperat: în Cişmigiu, pe Magheru, la Hala Traian, în troileibuzele din Drumul Taberei. Acum, sunt ceva mai greu de identificat. Unii dintre ei nu mai sunt de găsit, alţii, mai tineri, le-au luat locul. O lume din care dacă ar lipsi aceasta ar fi fatal afectată de o normalitate prost înţeleasă. În absenţa lor am fi mai pierduţi decât suntem.
Acum ceva timp, la Mănăstirea Crasna se aciuise un nebun – ceea ce în stilistica şi în substanţa contextului era absolut firesc. Probabil că numele lui era Pipă. Şi avea o preocupare de bază: conducea o maşină imaginară. Ţinea strâns volanul, la zece şi zece, lua viraje largi, generoase, semnaliza, schimba destins viteza, nu clacsona şi nu înjura. Văzându-l într-una din obişnuitele sale zile de trafic, doi poliţişti s-au gândit că puţin amuzament nu poate le poate şifona sobrietatea lucioasă a uniformei. Ca atare, l-au oprit pe Pipă şi l-au întrebat de carnet. Pentru acesta din urmă lucrurile se complicaseră. Deşi conducea o maşină ştiută numai de el, nu deţinea un carnet de acelaşi fel. Motiv pentru care le propuse un troc. Dacă nu îl amendau, urma să îi ducă la unu’ pe care nu ştia cum îl cheamă dar despre care aflase că are armă fără a deţine şi un permis pentru ea. Pentru cei doi poliţişti ziua devenea roză cu vipuşcă roşie.
L-au urcat în maşina lor cu girofar şi i-au ascultat nerăbdători îndrumarea. În astfel de momente surescitarea anticipează gloria finală, lauda adresată de superiori, prima râvnită, invidia colegilor. Micul orăşel devenise labirintic. Au ajuns la ţintă şi au tăcut adânc. Îl ştiau prea bine, dar nu se aşteptaseră la aşa ceva din partea lui. Apăruse în oraşul lor pe la 1949. Deşi avea o atitudine inflexibilă, caracter rigid şi orientat spre un singur scop, fusese integrat în comunitatea lor plină de concesii. Era genul de prezenţă pe care o poţi ignora, dar nu o poţi ocoli. Mici fiind, întâlnirea cu el le inspira scene şi postúri de răboi. Acum aveau grijă de el şi îi goneau pe cerşetorii care îşi făceau menajul nomad înjurul lui. Contemplau în liniştea după-amiezii statuia ostaşului necunoscut.
