Mar
23
Am chibzuit mult inainte de acest text. Nu mi-a ajutat la nimic. Pur si simplu imi doresc foarte mult un iPad . Unul precum cel oferit de Quickmobile.ro , in cadrul ”campaniei Quickmobile ”.
V-as putea oferi despre mobilitatea oferita de acest tip de device, de modul in care o persoana angajata in activitati editoriale se poate folosi de el. V-as putea oferi detalii despre minunatele lucruri pe care iPad le poate oferi. Nu o voi face. Pentru ca fascinatia este prea mare , pentru a mai lasa loc si argumentelor rationale. Pur si simplu spun “yes”. Si orice bizantin iubitor de carte, litera si imagine este obligat sa o faca. Ma prind cu voi ca, daca un astfel de produs ar fi aparut acum 1600 de ani, el s-ar fi vandut foarte bine la Constantinopole.
Daca vreti sa vedeti mai bine despre ce este vorba, desi cred ca aveti habar, va puteti documenta incepand tot cu site-ul celor de la quickmobile.ro. Respectiv, aici: http://www.quickmobile.ro/apple-ipad-16gb-wifi-14051.html
Ma inclin si astept bizantin premiul pentru care un Levant intreg ar fi suspinat.
Mar
22
Despre funcţia îndeplinită de nebun în cetate s-a scris enorm. De la figura marginalităţii maligne, până la trăsătură care îl scoate pe nebun din orizontul simplei duplicităţi faţă de societea în care trăieşte pentru a-l descoperi ca fundament al acesteia. Nu mă refer aici doar la nebunia clinică, ci la imaginarul acelei excentricităţi la care recurge psihiatria sau psihanaliza spre a-şi putea înţelege obiectul. Nu mă refer aici doar la funcţia baccantelor în cadrul cultului bacchic, ci, deopotrivă, la ipostaza nebunilor pentru Christos. Schematizând, două trăsături mi se par a fi definitorii în cazul acestora. Prima este anonimitatea în care se învăluie nebunul – cele mai notorii cazuri de excentricitate socială sunt forme de renunţare la uzanţele şi paradigmele acestei lumi pentru a putea primi, fără garanţie, mesajul unei alteia. A doua este chiar acest dar pe care nebunii îl primesc şi pe care, pentru a-l reprezenta mai bine, pentru a-l reda lumii într-un gest fundamentant, se micşorează, se adâncesc în kenoza cotidiană – vezi Zaharias Lichter – se asumă ca regi ai gunoaielor, principi ai frimiturilor, împăraţi ai gesturilor ridicole.
Din perspectiva aceluiaşi sens, nebunul înregimentat clinic se arată ca intermediu, ca element psihopomp ce s-a pierdut pe sine, fiind folosit, profetic de altceva. Absenţa lui de lângă noi semnifică prezenţa Altului radical care, satanic, poate distruge pentru a dezgropa fundamentele pierdute. Pe mulţi dintre aceşti nebuni îi poţi întâlni pe stradă, în mijlocul vacarmului lipsit de repere. Şi tocmai pentru că nu participă la acesta, pentru că şi-au rupt carnetul de adeziune , prezenţa lor are ceva recentrant, ceva ce te repune pe drum.
Nu de mult, erau uşor de reperat: în Cişmigiu, pe Magheru, la Hala Traian, în troileibuzele din Drumul Taberei . Acum, sunt ceva mai greu de identificat. Unii dintre ei nu mai sunt de găsit, alţii, mai tineri, le-au luat locul. O lume din care dacă ar lipsi aceasta ar fi fatal afectată de o normalitate prost înţeleasă. În absenţa lor am fi mai pierduţi decât suntem.
Acum ceva timp, la Mănăstirea Crasna se aciuise un nebun – ceea ce în stilistica şi în substanţa contextului era absolut firesc. Probabil că numele lui era Pipă. Şi avea o preocupare de bază: conducea o maşină imaginară. Ţinea strâns volanul, la zece şi zece, lua viraje largi, generoase, semnaliza, schimba destins viteza, nu clacsona şi nu înjura. Văzându-l într-una din obişnuitele sale zile de trafic, doi poliţişti s-au gândit că puţin amuzament nu poate le poate şifona sobrietatea lucioasă a uniformei. Ca atare, l-au oprit pe Pipă şi l-au întrebat de carnet. Pentru acesta din urmă lucrurile se complicaseră. Deşi conducea o maşină ştiută numai de el, nu deţinea un carnet de acelaşi fel. Motiv pentru care le propuse un troc . Dacă nu îl amendau, urma să îi ducă la unu’ pe care nu ştia cum îl cheamă dar despre care aflase că are armă fără a deţine şi un permis pentru ea. Pentru cei doi poliţişti ziua devenea roză cu vipuşcă roşie.
L-au urcat în maşina lor cu girofar şi i-au ascultat nerăbdători îndrumarea. În astfel de momente surescitarea anticipează gloria finală, lauda adresată de superiori, prima râvnită, invidia colegilor. Micul orăşel devenise labirintic. Au ajuns la ţintă şi au tăcut adânc. Îl ştiau prea bine, dar nu se aşteptaseră la aşa ceva din partea lui. Apăruse în oraşul lor pe la 1949. Deşi avea o atitudine inflexibilă, caracter rigid şi orientat spre un singur scop, fusese integrat în comunitatea lor plină de concesii . Era genul de prezenţă pe care o poţi ignora, dar nu o poţi ocoli. Mici fiind, întâlnirea cu el le inspira scene şi postúri de răboi. Acum aveau grijă de el şi îi goneau pe cerşetorii care îşi făceau menajul nomad înjurul lui. Contemplau în liniştea după-amiezii statuia ostaşului necunoscut.
Mar
4
Recomand, iarasi, cu multa incantare un site cu fotografii de pe
Hagios Oros - http://puck.wolmail.nl/~kosc/ . Fac acest lucru mai cu seama pentru ca, atunci cand vine vorba despre Athos , cei care isi indreapta aparatul de fotografiat spre vietuirea lui cotidiana nu reusesc sa lase sa transapara mai mult decat apare. Adica, nu reusesc sa depaseasca propria intentionalitate si nu sunt capabili sa sopteasca ceva din infinta lui rezerva de secret luminos. De cele mai multe ori ofera mostre banale, in sensul malign al lucrului marunt, de piosenie locala, de emotie stoarsa in batista sau de evlavie raspicata.
De aceasta data, fotografiile spre care trimit – si care din, cate am auzit sunt, de ceva vreme pe internet – trimit dincolo de imediatul imaginar pe care il arata.
Feb
11
februarie 11, 2008 | Diverse | Leave a Comment
Recomand cu maxima insufletire multipla expozitie – Biserici, Pasul, Coloana, Ruina – organizata la palatul Mogosoaia de Sorin Dumitrescu .
Este genul de eveniment a carui frumusete te lasa tacut, perplex si fin orientat. O buna ocazie de a te intreba in ce masura canonul iconografic este unul inchis. Imaginarul iconografic expus de Sorin Dumitrescu sugereaza delicat dar univoc marginile infinite ale acestui canon .
Feb
8
februarie 8, 2008 | Diverse | Leave a Comment
În luna martie a acestui an, cardinalul Jean-Luis Tauran, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialog Inter-religios, îi va primi pe cinci dintre cei 138 de cercetători ai lumii Islamice care, prin intermediul unei scrisori, au atras atenţia asupra necesităţii organizării unei întrevederi cu Papa Benedict al XVI-lea. Indicând fondul abrahamic al celor două religii, respectiva reuniune este dedicată identificării principiilor unei mărturisiri comune a Unului Dumnezeu. Convenind asupra organizării unei întâlniri preliminare şi propedeutice, Vaticanul răspunde scrisorii – A common Word Between Us and You – înaintate în octombrie 2007 de cei 138 de cercetători – la un an de la scrisoarea prin care Benedict al XVI-lea, citând un text bizantin medieval, punea Islamul în legătură directă cu violenţa. Evenimentul, extrem de mediatizat cât pentru a reflecta aşteptări subînţelese, reprezintă continuarea unei naraţiuni a cărei istorii – cea a relaţiei dintre Islam şi Creştinism – abundă în complicităţi şi inadvertenţe reciproce.
Exemplară în această privinţă poate fi următoarea istorie. În preajma perioadei de relativ repaos dintre cea de-a doua cruciadă (1147-1149) şi cea de-a treia (1189-1192), Occidentul conştientizează faptul că a uitat limba greacă. Ca atare, pentru a acoperi o lacună ce nu făcea onoare în faţa disputelor cu bizantinii, fiind semnalată patetic de Abelard (1079-1142), au fost chemaţi în ajutor creştinii spanioli – mozarabi – cultivaţi şi inspiraţi de mediul cultural al califatului din Cordoba – care, deşi se stingea începând cu 1031, avea să-l dăruiască în 1126 pe Averroes şi în 1165 pe Ibn Arabi. Astfel, după ce au fost formate echipe de cercetare din care făceau parte deopotrivă creştini, evrei şi musulmani consistent remuneraţi, a fost demarat proiectul de traducere a versiunilor arabe ale textelor greceşti – motiv pentru care azi putem citi, printre altele, Liber de Causis –, şi a originalelor greceşti. Una dintre cele mai performante echipe ale timpului era cea coordonată de abatele de Cluny, Petru cel Venerabil (1109-1156), sub atenţia căruia, în 1142, a tradus Coranul pentru a-i putea combate pe musulmani, nu prin intermediul mijloacelor militare, ci pe calea argumentelor bine nutrite. Deşi intenţiile rămâneau mai degrabă belicoase decât ecumenice, erau puse bazele unui fertil dialog ce avea totuşi să fie de timpuriu minat – în special prin contribuţia neaşteptată Sfântului Bernard de Clairvaux care, îndoindu-se de eficenţa traducerii îngrijite de venerabilul Petru, milita în cheie „okhamiană” pentru eficenţa tăişului sabiei. De asemenea, la fel de memorabilă este mărturia unei cronici care, trimiţând către fondul unui cavalerii spirituale comune celor două religii, spunea că înfruntările dintre templieri şi musulmani seamănă, în mod ciudat, cu declaraţiile de dragoste ce şi le fac fraţii îndrăgostiţi de acelaşi părinte.
Care va fi poziţia actualului pontif într-un dialog care, pornind de la provocarea afirmării unei orientări comune – în cheia unei coparticipări la „acelaşi” Dumnezeu –, atrage atenţia asupra rezonanţelor geo-politice ale acesteia rămâne de văzut. Că problema este importantă, nu doar în cheie inter-confesională, acest lucru este deja anunţat chiar de către conţinutul scrisorii: „Our common faith is at stake. The very survival of the world itself is perhaps at stake”. Anunţata vizită oficială a Papei, în luna aprilie 2008, la sediul ONU din SUA, ar putea fi citită din perspectiva ocaziei de a atrage atenţia asupra dimensiunii şi efectelor unei crize în cadrul căreia, şi de la începutul acestui nou mileniu, teologia a fost pervertită în ideologie. Astfel, miza dialogului este aceea de a determina condiţiile de posibilitate ale convieţuirii. Benedict al XVI-lea este înclinat să salute, aşa cum a făcut-o în textul documentului Roman Curia din decembrie 2006, cuceririle drepturilor omului şi ale libertăţii de credinţă şi de practică, numind-le pe acestea din urmă „elemente esenţiale ale autenticităţii religiei”.
Cu toate acestea, pentru lumea Islamului valorile atât de esenţiale culturii europene nu au un rol preeminent. În special cele ale unei culturi care a făcut aproape totul pentru a nu mai gândi spaţiul public – mediul convieţuirii cu celălalt – din perspectiva unui orizont spiritual sau a vreunei mărturisiri confesionale. Recenta dispută din Regatul Unit provocată de propunerea arhiepsicopului de Cantebury, Rowan Williams, de a introduce în legislaţie britanică elemente din Sharia reflectă exact asimetria dintre cele două modéle paralele de concepere a spaţiului public. Diferenţa dintre cele două tipuri normative nu este atât una de conţinut cât una de perspectivă. În timp ce modelul european este concentrat asupra principiului libertăţii negative, paradigma islamică este articulată în jurul participării neîntrerupte la divinitate. Precum în cazul mărturisirii creştine – cu excepţia notabilă a celei protestante, datorită doctrinei sale a predestinării –, pentru musulmani sensul profund al libertăţii şi, consecvent, al comuniunii cu celălalt nu survine decât corelat cu orizontul participării la dumnezeire. Pentru un european ale cărui urechi nu au mai vrut să audă decât de inviolabilitatea spaţiului său privat, fără mai fi sensibile faţă de vibraţia argumentelor care îl făceau, de pildă, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul să spună că libertatea înseamnă, de fapt, a îndeplini „voia Domnului”, apelul celor 138 de islamologi care militează pentru reglarea parametrilor comuniunii prin intermediul identificării unei mărturisiri comune poate crea perplexitate.
De felul în care Pontiful va evidenţia miza chestiunii semnalate de scrisoarea semnată de cei 138 de islamologi depinde nu doar relaţia dintre lumea musulmană şi cea creştină, ci şi calitatea relaţiilor dintre bisericile creştine. Atitudinea faţă de altul pune în lumină felul în care este asumată propria identitate – chiar şi faţă de membrii familiei, adică, în acest caz, faţă de Bierica Ortodoxă şi de cea Protestată. Din acest punct de vedere, bisericilor creştine li s-a întâmplat nu o dată ca, urmând drumul spre propria unitate, să-şi mineralizeze spiritul. Riscul acestui anchilozări este prezent şi în cadrul asumării dialogului şi a divergenţelor cu Islamul.
Feb
5
februarie 5, 2008 | Diverse | Leave a Comment
Întrebare plină de tâlc şi de avânt proiectiv: "în ce film v-ar plăcea să trăiţi?". În primul rând, trebuie spus că aş trăi în mai multe. Altfel am risca să ne trezim în
Ziua Cârtiţei – şi nu vreau să împărtăşesc destinul repetitiv al lui Bill Murray . În ciuda "mitului eternei reîntoarceri", viaţa mai are şi un
eschaton, chiar dacă epectasic.
Aşadar, aş locui în The Lisbon Story – pentru Lisbon şi pentru Madredeus. Apoi, m-aş plimba prin Beyond the clouds. Pe la ora la care, după-amiaza, muezinul cheamă la rugăciune, aş sta pe acele trepte pe care se aşează John Malkovich în The Sheltering sky. Aş călători aşa cum se face acest lucru în The Return (Vozvrashcheniye). Aş sta la tacla ca în Ghost Dog.
Nu aş locui, în scimb, în Ostrov. Deşi tema filmului este necesară, iar scenografia şcolii ruseşti conduce detaşat – ca şi cum, orice ar face, oamenii aceia nu pot realiza o încadratură banală, un context al naraţiunii vizuale care să nu spună nimic – abordarea lasă mult de dorit. Rugăciunea inimii nu se strigă în gura mare pe stradă, nu se scrie cu cretă colorată pe tablă şi nu se rosteşte răspicat la începutul unui film. Poate că despre asta ar mai fi de discutat.
Feb
2
februarie 2, 2008 | Diverse | Leave a Comment
De fiecare dată când ne vom referi la ecumenism, altul va rămâne pe dinafară. Un perpetuu rest al alterităţii. “Tu singur eşti străin în Ierusalim” (Luca 24.18), ceea ce înseamnă că “legământul păcii”, împăcarea cu celălalt nu exclude stranietatea. Dimpotrivă, o presupune. Observaţia lui Cleopa nu este doar un reproş adresat străinului “cel cu taină afla pe cale”, ci şi o recunoaştere neintenţionată a condiţiei christice. A celui care, nu doar în cheie Areopagitică, este absent în chiar momentul revelării sale.
Ca imagine a creatorului, creaţia este reflexia distanţei şi a apropierii faţă de acesta. Sfântul Vasile cel Mare vorbea despre apofaza creaţiei. Revelaţia – fie a creaţiai, fie a creatorului – este infinit aprofundabilă. Ca atare, obiectul care se dă, întrupează neîncetat întâlnirea crucială dintre familiaritate şi stranietate, fiind pus astfel şi sub condiţia credinţei. Aşa cum orice cunoaştere este iniţiată de familiaritatea obiectului care se dă, la fel, ea este infinită datorită stranietăţii aceluiaşi obiect care reclamă formele şi conceptele transcendentale ale cunoaşterii. De aceea Hegel spunea despre Kant că metafizica sa se opreşte acolo de unde ea de abia trebuia să înceapă – adică de la limita dintre straniu şi familiar. Şi tot de aceea, Martin Heidegger şoptea în cheie augustiniană că la baza oricărei cunoaşteri se află credinţa. Credo ut intelligam.
Credinţa ne semnalează apropierea faţă de ceea se dă, cât pentru a-l crede (
foi), şi distanţa faţă de ceea ce se retrage, cât pentru a nu încredinţa (
croyance). Credinţa nu poate fi constantă. Ea are suişuri şi coborâşuri, nu poate fi cuantificată. Din acelaşi motiv, comunitatea credincioşilor nu poate fi determinată. Potrivit cărţii a doua a Regilor (2Samuel XXIV, 1-25), David a fost pedepist pentru numărarea poporului lui Israel, a poporului credinţei. A credinţei.
De aceea nu ar trebuie să ne mire faptul că şi atunci când vorbim despre ecumenism începem de obicei prin a ne referi la apropierea şi la distanţa dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică fără a lua în calcul iniţiativa confesiunii protestante. Ulterior ne amintim de Iudaism şi de Islam. Apoi de religiile orientului îndepărtat. În cele din urmă de cele ce au fost şi nu mai sunt. Gestul Sfântului Apostol Pavel de a înţelege templul atenian al zeului necunoscut din perspectivă christică nu se cuvine a fi descifrat doar în cheie retorică (Fapte XVII, 16-34). Nu este doar o captatio benevolentiae, ci şi descifrarea, interpretarea revelaţiei. Aceea că Mielul a fost sacrificat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8).
Ian
21
ianuarie 21, 2008 | Diverse | Leave a Comment
Documentul intern al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, în care celelalte biserici creştine sunt numite "biserici particulare, ce suferă de o lipsă", are, ca toate judecăţile de acest fel, o istorie. Astfel de istorii au, cu regularitate, ceva interesant, un un clue paradoxal, un tâlc relevant.
Documentul Congregaţiei îşi propunea să explice un cuvânt din "Lumen gentium", Constituţia dogmatică a Bisericii adoptată în cadrul Conciliului Vatican II. Aşezându-se în continuitatea dogmatică a Conciliului organizat în 1962, textul îşi asuma condiţia exegetică a acestuia şi, ca atare, propune o schimbare a accentului – dinspre circumflex, înspre ascuţit. Adică, de la comuniune, la criză.
Deşi în documentul din 1962 se arăta că singura Biserică a lui Christos este cea întemeiată la Roma de către Sfântul Apostol Petru – poziţia adoptată fiind mai mult decât dificil ă, întrucât risca să mineze ceea ce începuse să fie redobândit: unitatea între bisericile creştine -, textul semnala precaut că "multe elemente de sfinţenie şi de adevăr pot fi identificate şi dincolo de limitele sale vizibile".
Cu toate acestea, recenta tălmăcire a Constituţiei dogmatice pare a "corecta" concesia sfinţeniei. Postulând non-exhaustivitatea "bisericilor particulare, care suferă de o lipsă", acestora le este refuzat însuşi sacrul, însăşi sfinţenia. Iar aici nu este vorba doar despre o etimologie care semnalează înrudirea lui "holly", "heilig" cu "heil", ci despre raţiunea potrivit căreia ceea ce nu este întreg, orientat în mod neîmpărţit (aperispastos) spre dumnezeire, nu poate fi sfinţit prin infinita comuniune cu Dumnezeu.
Acel clue către care trimteam la început este următorul: Conciliul Vatican II a fost nutrit, printre altele, de către gestul interogativ al unor eminenţi teologi. Unul dintre cele mai acute discursuri îi aparţie lui Simone Weil. Un volum publicat în 1964, Reponses aux questiones de Simone Weil, care conţine texte ale lui J. Danielou, s.j. C. Durand, o.p., J. Kaelin, o.p. Chanoine L. Lochet şi poziţiile oficiale ale Papilor Pis al IX-lea, Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, mărturiseşte felul în care chestiunile semnalate de textele lui Simone Weil au fost receptate în teocardia respectivului Conciliu.
Două pasaje, dar nu unicele, lămuresc de ce, aşa cum spunea cineva, Simone Weil a fost recunoscută ca partener de regândire a creştinismului actual:
"Spunând că religia catolică este adevărată, iar celelalte sunt false, se aduce o ofensă nu numai celorlalte tradiţii religioase, ci credinţei creştine înseşi, dat fiind că astfel ea e situată la nivelul acelor lucruri care pot fi afirmate sau negate".
Sau, trimiţând către teza geometralului, iniţiată de Athenagoras, Dionisie Areopagitul, preluată printre alţii, de Nicolaus Cusanus: "Biserica recunoaşte că universalitatea vocaţiilor e preţioasă. Gândul acesta trebuie extins asupra vocaţiilor din afara Bisericii. Pentru că ele există".
Nu în ultimul rând: "Creştinismul trebuie să cuprindă în el toate vocaţiile fără excepţie, de vreme ce e catolic. Creştinismul fiind catolic de drept, iar nu de fapt, consider legitim din parte-mi să fiu membru al bisericii de drept, iar nu de fapt, nu numai pentru o vreme, ci pentru toate viaţa, dacă e cazul".
Rămâne de văzut cât de coextensivă este poziţia Papei Benedict al XVI-lea faţă de tezele expuse de Simone Weil. Cu toate acestea, este destul de limpede că exegeza oferită pasajului din "Lumen Gentium" se îndepărtează de una dintre resursele interogative ale Conciliului Vatican II.
Ian
5
ianuarie 5, 2008 | Diverse | Leave a Comment
Imaginarul corectitudinii politice este unul foarte sărac. Seamănă cu un perete al cărui alb revendicativ nu-şi îngaimă decât găunoasa redundanţă. În plus, prin bovarica-i insistenţă, el devine din ce în ce mai periculos – propunând o lume decofeinizată axiologic, una în care, aşa cum spunea cineva, nu mai este permis să te situezi "la dreapta Tatălui", pentru a nu-i complexa pe stângaci.
Unul dintre simtomele acestei maladii progresive este şi măsura adoptată de Parlamentul Turciei potrivit căreia fumarea narghilelei în locurile publice – cafenele , grădini umbroase, seraiuri care minează distincţia dintre public şi privat et alia , adică toate acele locuri în care poţi fuma ca un turc – este interzisă.
În condiţiile în care acest habitus turcesc ar putea fi interzis şi în spaţiul privat – pentru a nu-i leza pe cei care lipsiţi de domiciliu , ar putea fi ultragiaţi de comportamentul inscen al celor care îşi închină monada imobiliară unor astfel de deprinderi -, Turcia ar putea rămâne fără narghilea . Simbolic, adică acolo unde este mai important, ea a rămas. Căci ea vrea în Uniunea Europeană cu orice preţ.
Aferim!
Noi
4
noiembrie 4, 2007 | Diverse | Leave a Comment
"Lucrul" nu este nici în punctul de plecare,
nici în punctul de sosire ,
ci în traversare .
Guimaraes Rosa
Există un mod revendicativ de a scrie despre locuri secrete, mahalale uitate şi corpusuri infinit interpretabile. Cei care asumă această perspectivă nu au se îmbracă într-un mod anume, precum cei emulaţi de îngerii teologiei sau de daimonul filosofiei. Nu adoptă priviri încruntate, sapienţiale sau justificat melancolice. Nu se îmbracă în negru provincial, nu lasă să se vadă cărţile ieşinde din buzunarele hainelor şi nu au cultul lavalierei. Mai degrabă, se arată ca fiind buni cunoscători de Borges şi Cortazar – mai rar Casares şi Sabato -, îl contemplă pe Escher, se joacă, aproape obsesiv, cu etimologii – fără să ia în seamă un text precum Cratylos – şi se etalează ca posesori legitimi ai pleromei detaliilor exotice.
Deşi imaginea e purpurie, ceva înţeapă nările. Recunoaşterea rezervei de sens poate avea ca efect atât bucuria hermeneutizării, ce începe cu pierderea autorului/interpretului, cât şi o atoreferenţialitate găunoasă. În loc să te pierzi în labirint pentru a-ţi descoperi infinitatea, devii captivul unei rătăciri autoreferenţiale. În loc să tălmăceşti un text "pentru" a-i aprofunda nesfârşitele sensuri fecunde, te pierzi în a recunoaşte în el condiţia itinerantă a hermeneuticii. În loc să mărturiseşti bucuria şi "sensul infinit" al rătăcirii, te converteşti în posesorul afazic şi astenic al acesteia. Cel mai sigur mod de a rata gestul hermeneutic nu este doar acela de a îmbrăţisa fără rezerve formele onto-te(le)ologiei, ci şi de a reveni mecanic asupra dispariţiei acesteia, de a reduce hermeneutica la condiţia itineranţei. La a reduce hermeneutica. Aşa cum în postura ei funebră filosofia este mai vie ca niciodată ("mortul are puls ", se spune chiar de la începutul Fenomenologiei Spiritului), figura itinerantă a hermeneuticii este cea mai anchilozantă. S-a spus, nu o dată, că în eclipsă prezenţa soarelui este pe deplin fatală.
Peregrinarea, rătăcirea şi secretul nu se posedă, ci te posedă. De aici şi bucuria de a împărtăşi, necondiţionat, ceea ce nu îţi poate aparţine, ci care nu poate decât să fie transmis.
keep looking »
